joi, 21 septembrie 2017

TERAPIA IERTĂRII

Este unul dintre cele mai puternice cuvinte în orice limbă și, câteodată, este atât de încărcat de emoții încât nici nu mai trebuie rostit. Este vorba de „iertare” cu tot ce presupune ea mai bun sau mai puțin bun în noi, o manifestare a iubirii de care suntem sau nu capabili.

    Din primul moment al existenței timpului, întreaga creație a avut un scop, un sens clar – comuniunea cu Dumnezeu pentru eternitate. Prin greșeala lor, primii oameni, conducătorii creației, au făcut ca întreaga lume văzută să aibă parte de suferință și de moarte. A fost nevoie de iertare, adică de încă un act de iubire din partea lui Dumnezeu, pentru ca această degradare să fie vindecată. 


   Iubirea lui Dumnezeu a făcut ca Însuși Fiul, una dintre Persoanele Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat, să Se întrupeze, să sufere și să-l izbăvească pe om și întreaga creație de urmările greșelii primilor oameni. După aceea, pentru că fiecare om greșește, Dumnezeu ne-a dat posibilitatea ca, prin Tainele Bisericii, să căpătăm iertarea pentru păcatele noastre şi să ne vindecăm sufletele. Concluzia: întreaga existență a creației văzute se desfășoară sub semnul iertării lui Dumnezeu.

   Putem și trebuie să iertăm

  În timpul venirii Sale pe pământ, Hristos ne-a îndemnat mereu să ne iubim și, ca dovadă a iubirii noastre, să iertăm. Dar oare putem de fiecare dată? Suntem capabili după ani de ură și invidie să ștergem totul cu buretele? Se cuvine oare să punem capăt în timpul vieții noastre unor dihonii care există între familia noastră și alte familii de mai multe generații? Răspunsul este „Da!”. Putem și avem această datorie!

 Putem, pentru că noi suntem creați după chipul lui Dumnezeu (Facerea, capitolul 1, versetele 26-27). Avem rațiune, libertate de voință și suntem capabili de sentimente, cu alte cuvinte suntem capabili de iubire. Iar iertarea nu este altceva decât una dintre nenumăratele forme de manifestare a iubirii. În concluzie, suntem perfect capabili să iertăm!

   Trebuie să iertăm pentru că și noi, la rândul nostru, suntem binecuvântați de Dumnezeu cu iertare și, dacă niciunul dintre noi nu ar ierta nimic, niciodată, lumea întreagă ar deveni un iad pentru toți. Practic, am contribui la instaurarea domniei răului și ne-am autodistruge. În plus, dacă am ierta toți, tuturor, răul nu ar mai putea exista. El nu este decât o lipsă a binelui, iar, prin iubirea noastră iertătoare, binele ar exista veșnic în mijlocul nostru.

    Cum se obține și cum se dăruiește iertarea

    Deci, dacă putem și trebuie să iertăm, mai rămâne de văzut cum se obține și cum se dăruiește iertarea!
De obicei, nu conștientizăm, dar, pentru a vorbi de o terapie spirituală autentică,  iertarea se obține din trei surse. În primul rând, trebuie noi să ne iertăm pe noi. Sună paradoxal? Este realitatea! Nu putem să urâm pe cineva, fără ca, mai întâi, să trăim acest sentiment înăuntrul nostru și, abia după aceea, să-l exteriorizăm. 

    Cuvântul și fapta sunt semnele văzute ale urii noastre, iar gândurile constituie forma ei nevăzută. De aceea, rugăciunea Bisericii Îi cere lui Dumnezeu ca iertarea să ne fie acordată nu doar pentru ceea ce am săvârșit sau pentru ceea ce am spus, ci și pentru ce am gândit. În aceste condiții, este normal ca iertarea să înceapă cu stârpirea urii noastre de la rădăcină. În consecinţă, prima dată, trebuie să ne iertăm pe noi înșine pentru răul pe care ni l-am făcut prin gândurile noastre negative.

    Urmează iertarea pe care trebuie să o obținem de la Dumnezeu. De ce trebuie să obținem această iertare, dacă ura noastră este împotriva unui alt om? De ce nu poate fi această treabă doar între noi și cel pe care îl urâm? Din cel puțin două motive! Primul este faptul că aproapele nostru este, ca și noi, chipul lui Dumnezeu, deci, urându-l, urâm chipul divin din celălalt. În al doilea rând, prin ura noastră, stricăm ordinea universală creată de Dumnezeu care dorește ca, în lume, să domnească binele, iar lipsa noastră de iubire multiplică răul.

    Iertarea lui Dumnezeu este condiționată de iertarea pe care noi trebuie să ne-o acordăm nouă. Nu putem să-I cerem lui Dumnezeu să ne ierte, dacă noi nu ne-am iertat mai întâi. De ce? Pentru că rugăciunea de a primi iertarea nu este sinceră. Noi Îi cerem lui Dumnezeu să șteargă răul făcut de noi în lume, dar noi nu-l ștergem din sufletul nostru și, astfel, îi dăm posibilitatea să reapară. Este una dintre explicațiile faptului că facem aceleași greșeli iar și iar. De aceea, nu prea se poate susține afirmația „L-am iertat, dar nu l-am uitat”! Ori îl iertăm pe aproapele nostru total, ori nu-l iertăm deloc. Cale de mijloc nu există!

   În mod obișnuit, iertarea lui Dumnezeu se obține prin Tainele Bisericii. În acest sens, există 4 (Da, patru!) Taine prin care ne sunt iertate păcatele. Prima este a Botezului, prin care ni se iartă păcatul strămoșesc și toate păcatele personale făcute până în momentul Botezului. Nu conștientizăm acest lucru, pentru că suntem obișnuiți să asistăm la botezul copiilor foarte mici, dar dacă un adult nebotezat se împărtășește de această Taină, este bine să știe că, în momentul ieșirii din apa Botezului, este curat de orice păcat!

    A doua Taină a iertării este Spovedania sau Mărturisirea. În cadrul acestei Taine, ni se iartă păcatele pe care le conștientizăm, de care ne pare rău în mod sincer și pe care le mărturisim. Aici, intervine foarte clar iertarea pe care trebuie să ne-o acordăm nouă înșine. De aceea, înainte de prezentarea în fața duhovnicului, este bine să ne facem un proces de conștiință și să scriem pe o hârtie, de mână, păcatele care ne apasă. În felul acesta, le putem conștientiza mai bine!


    A treia Taină a vindecării sufleteşti este cea a Împărtășaniei (Euharistiei)! Nu trebuie să ne mirăm nici de acest lucru, pentru că, în momentul în care urmează să primim Trupul și Sângele Domnului Hristos, preotul rostește formula Tainei: „Se împărtășește robul/roaba lui Dumnezeu …., spre iertarea păcatelor și viața de veci!!”. La întrebarea ce păcate iartă această Taină, părintele Dumitru Stăniloae ne spune că Împărtășania iartă păcatele care au rămas ascunse conştiinţei noastre[1]. Atenție, nu sunt iertate păcatele pe care nu am vrut să le spunem duhovnicului, chiar dacă le regretăm!

   Ultima Taină prin care sunt iertate păcatele este cea a Sfântului Maslu! Lucrarea ei se referă la păcatele de care ne pare rău, dar, din cauza neputinței trupești, nu le mai putem mărturisi (ex. bolnavii care nu pot vorbi sau nu pot comunica). Deși această Taină este una a vindecării trupești, trebuie să reținem că, din perspectiva creștină, ea nu se poate obține decât după vindecarea sufletească, adică după iertarea păcatelor.  

   De aceea, Biserica vorbeşte despre obţinerea iertării ca despre o vindecare, o terapie spirituală. Așa se explică de ce, înainte de a acorda vindecarea trupească, Hristos oferea iertarea păcatelor. Biserica urmează această învățătură a Domnului Iisus și a rânduit ca, mai înainte de săvârșirea Sfântului Maslu, celui bolnav să i se administreze Taina Spovedaniei!

    Procesul vindecării nu poate fi complet fără dobândirea iertării de la cel căruia i-am greșit. Prima mare provocare pentru însănătoşirea sufletească a celui care se spovedește este să renunțe la păcatele pe care le regretă și pe care tocmai le-a mărturisit. A doua mare încercare este să-și ceară iertare pentru greșelile sale celor pe care i-a nedreptățit și să repare răul săvârșit. 

    Câteodată, acest lucru nu mai este posibil, dar acolo unde acest lucru este la îndemână, iertarea trebuie obținută și paguba acoperită. Ca exemplu: nu se poate spune că îți pare rău că i-ai furat unui cunoscut banii, dar nu vrei să-i dai înapoi. Dacă nu îl despăgubești, înseamnă că nu-ți pare rău și, prin cererea iertării, încerci doar să-ți împaci conștiința! În consecință, nu se poate vorbi de o iertare autentică!

     Iertarea celorlalți

     Mai trebuie făcute câteva precizări în legătură cu iertarea celor care ne greșesc! Prin cea de-a cincea cerere din rugăciunea „Tatăl nostru”, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte „greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”! Nu se poate altfel! Dacă nu-i iertăm pe ceilalți, înseamnă că nu dorim ca legea lui Dumnezeu, săvârșirea binelui, să domnească în această lume și nici nu stârpim răul din sufletul nostru. Deci, ce rost ar avea ca Dumnezeu să ne arate iubire, dacă noi , la rândul nostru, nu dorim să iubim?

    „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” (Epistola întâi sobornicească a sfântului apostol Ioan, capitolul 4, versetele 20-21).


      Există și situații în care rănile provocate de ură sunt atât de adânci, încât ni se pare că nu suntem în stare și că „nu ar trebui” să iertăm. Poate că așa este, dar nu cred că există dovadă mai clară că se poate și că trebuie să iertăm decât iubirea lui Dumnezeu pentru noi: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16).

     Nu trebuie să uităm că, pe drumul evoluției spirituale, nu suntem singuri și că Dumnezeu este alături de noi la fiecare pas. Deci, dacă vi se pare că nu puteţi ierta, nu trebuie să vă pierdeţi nădejdea! După aceea, este bine să mergeţi la duhovnic și să vă sfătuiţi cu el. Cu siguranţă, împreună veţi găsi o soluţie! Este în joc sănătatea dumneavoastră spirituală, deci merită efortul!


     În plus, este important să ne amintim că rezultatele stabile nu sunt cele imediate. Acestea din urmă apar doar în cazuri extraordinare, când, datorită unei întâmplări, de cele mai multe ori traumatizante, din viața noastră, realizăm ce contează cu adevărat. Nu ne dorim să ajungem acolo! Credeți-mă!

   Ruta obișnuită  pe acest drum al iertării este cea a dragostei. Ea nu poate apărea decât din smerenie. Cel mândru se va vedea mereu în centrul universului și, prin urmare, iubirea lui este îndreptată doar spre el. În momentul în care realizăm că suntem doar o picătură din iubirea infinită a lui Dumnezeu, vom vedea lucrurile diferit.

     Am fost chemați din neexistență la viață prin dragostea lui Dumnezeu. El a dorit să existe și alte ființe care să se împărtășească de comuniunea iubirii din sânul Sfintei Treimi. Prin urmare, nimeni nu ne datorează nimic, dar noi Îi datorăm totul lui Dumnezeu! Iar iertarea pe care trebuie să o obținem de la noi înșine, de la Dumnezeu și de la ceilalți, iertare pe care și noi trebuie să o acordăm celor care ne-au greșit nu este decât recunoașterea acestui fapt!





[1] Astfel de păcate pot fi cele pe care le regretăm, dar, din diverse motive nu am mai apucat să le spunem duhovnicului. 

marți, 19 septembrie 2017

ÎNȚELESURI ALE RUGĂCIUNII „TATĂL NOSTRU”

Plină de sensuri spirituale, rugăciunea „Tatăl nostru” a fost dată de Hristos întregii lumi ca un reper pentru modul în care trebuie să ne rugăm. Ea este cea mai simplă, dar, în același timp, cea mai profundă și cea mai puternică rugăciune a creștinilor.

De multe ori, întâlnim tot felul de rugăciuni, câteva fiind atribuite și unor sfinți, și ni se promite pentru fiecare că ar fi cea mai „auzită” de Dumnezeu, cea mai „eficace”, cea mai „puternică” etc. După părerea mea, se uită un lucru extrem de important – Însuși Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat, ne-a arătat cum să ne rugăm, când a rostit pentru prima dată „Tatăl nostru…”. De aceea, această rugăciune, numită și „Rugăciunea Domnească”, este rugăciunea rugăciunilor, fiind răspunsul lui Hristos la cererea ucenicilor Săi: „Doamne, învață-ne să ne rugăm…” (Evanghelia după Luca, capitolul 11, versetul 1).



Invocația

Prima parte a acestei rugăciuni, invocația, are menirea să ne introducă în atmosfera necesară pentru a intra în dialog cu Dumnezeu. Deși este extrem de scurtă („Tatăl nostru Care ești în ceruri”) ea este o exemplificare a îndrumărilor pe care Hristos le-a dat ucenicilor Săi: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate.” (Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 6-7).

Formula cu care ne adresăm Divinității – „Tatăl nostru”, este una care a intrigat mințile teologilor și ale marilor rugători de-a lungul timpului. Ea exprimă într-o formă sintetică faptul că toți cei care cred în Hristos și se împărtășesc de roadele Jertfei Sale pot deveni fii ai lui Dumnezeu după har (Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetul 12).

Un alt lucru interesant este faptul că Hristos ne spune să-L numim pe Dumnezeu Tată „al nostru”, de unde deducem că rugăciunea nu trebuie să fie doar personală, ci comunitară. Altfel spus, nu trebuie să ne rugăm numai pentru noi, ci și pentru semenii noștri și să avem convingerea că, în rugăciune, nu suntem niciodată singuri.


La fel, sintagma „Care ești în ceruri” are un înțeles diferit de cel literal. Dumnezeu nu locuiește „în ceruri”, El fiind infinit, umplând spațiul și timpul. Prin urmare, termenul ceruri are un înțeles simbolic, referindu-se la faptul că, în timp ce ne adresăm Părintelui Ceresc, trebuie să ne smulgem cu mintea și simțirile noastre de la grijile pământești și să ne concentrăm asupra existenței de dincolo de lumea aceasta.

Cele 7 cereri

În a doua parte a Rugăciunii Domnești, Hristos ne învață să adresăm Tatălui nostru 7 cereri. Primele 3 se referă la preamărirea lui Dumnezeu, iar ultimele 4 ne au în vedere pe noi, oamenii.
1)  […] sfințească-se numele Tău… - Reprezintă o invitație ca Dumnezeu să Se sălășluiască cu harul Lui sfințitor în noi și să-Și facă lucrarea în lume cât mai evidentă. Dar, în același timp, este și o responsabilizarea a noastră, a creștinilor, care trebuie să ne sfințim viața, astfel încât să fim capabili să-L primim.

2)  […] vie împărăția Ta… - În primul rând, constă în rugămintea către Tatăl Ceresc de a ne ajuta ca, prin viața noastră, să transformăm lumea într-un mediu care să poată fi numit „Împărăția lui Dumnezeu”. În al doilea rând, ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute ca această împărăție, spre care este îndreptată existența noastră, să ne fie arătată și nouă.

3)  […] facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ… - Prin această formulare, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să împlinim voia Lui pe pământ, așa cum îngerii o împlinesc în ceruri.

4)  […] Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi… - Este prima cerere din cadrul Rugăciunii Domnești care se referă strict la existența noastră umană. Ea are în vedere toate elementele care ne sunt necesare atât pentru viața biologică, cât, mai ales, pentru suflet.

5)  […] și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri… – Această rugăminte exprimă dorința noastră de a beneficia de iertarea păcatelor noastre în funcție de modul în care înțelegem să împărtășim iubirea lui Dumnezeu în mijlocul semenilor noștri. Dacă eu îi iert pe toți care mi-au greșit și ei, la rândul lor, îi iartă pe cei care le-au greșit, iar această rețea a iertării se perpetuează până la capătul lumii, avem toate șansele ca toată lumea să ierte pe toată lumea. Într-o astfel de societate, ura nu ar mai exista și nici răul. În cazurile (nu puține) în care nu avem capacitatea să-i iertăm pe cei care ne-au greșit, este recomandat să continuăm rugăciunea, pentru că, într-un final, Dumnezeu ne va ajuta să depășim acest obstacol din sufletul nostru.

6)  […] și nu ne duce pe noi în ispită… - La prima vedere, pare o cerere… paradoxală. O astfel de perspectivă este înlăturată, dacă avem în minte faptul că ispita nu este păcat. Mai mult, ea are rolul de a ne trezi din nepăsarea duhovnicească și de a ne da prilejul să exersăm practicarea virtuților. De aceea, interpretarea Bisericii este că, prin aceste cuvinte, Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea putere să trecem cu bine aceste teste spirituale și să învingem ispitele.

7)  […] ci ne izbăvește de cel rău – Ca și în cazul celorlalte cereri, această formulare este foarte profundă și are un dublu sens. Primul dintre ele se referă la faptul că Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de diavol. Însă, cel de-al doilea înțeles exprimă nevoia de protecție divină împotriva tuturor relelor din viața noastră.

      Doxologia

      Partea finală a rugăciunii „Tatăl nostru” constituie un imn de mărire (doxologie) dedicat lui Dumnezeu și o recunoaștere a slavei Sale infinite. Expresia „că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin.” mărturisește faptul că tot ceea ce s-a cerut până acum în Rugăciunea Domnească, va fi primit de către cei care cer. Acest lucru se întâmplă, deoarece Dumnezeu poate orice dorește și îi va ajuta pe cei care doresc să intre în comuniune cu El.


    După parcurgerea acestor semnificații, putem deduce că „Tatăl nostru” este rugăciunea cea mai complexă și cea mai puternică pe care o are creștinătatea. Eficacitatea ei nu este dată de formule sau ritualuri magice, ci de faptul că autorul ei este chiar Dumnezeu – atotînțelept și atotputernic.

    Practic, prin rugăciunea  „Tatăl nostru”, Dumnezeu ne-a învățat cum să ne rugăm lui Dumnezeu și, trebuie să recunoaștem, nu avem cum să obținem informații mai bune. De aceea, este important să avem cât mai des această rugăciune în sufletele și pe buzele noastre, iar puterea ei transformatoare se va impune de la sine. 

joi, 14 septembrie 2017

INTERZIS LA FRUCTE ÎN FORMĂ DE CRUCE?

Sfânta Cruce este simbolul Jertfei lui Hristos. De aproape două mii de ani, ea a inspirat generaţii de creştini şi, în ciuda atacurilor îndreptate împotriva ei, continuă să fie simbolul distinctiv al creştinătăţii.



Era într-o după-amiază de duminică şi era 14 septembrie. A doua zi trebuia să înceapă şcoala! După cum vă daţi seama eram foarte „entuziasmat”. Deşi era ultima zi de vacanţă, încercam să-mi spun că până „mâine” mai sunt cel puţin câteva secole. Cu aceste sentimente în minte, am păşit în grădina bunicilor unde mă aşteptau îmbietori strugurii proaspăt pârguiţi şi umbra de sub nucul care veghease de generaţii asupra familiei noastre. M-am aşezat şi am început să mănânc struguri şi m-am căznit să sparg nuci. Spre bucuria mea, chiar mi-a ieşit. Cu mulţumirea reuşitei în suflet, m-am întors spre casă unde mama şi bunica chemau pe toată lumea la masă.


Când am ajuns, am constatat că toată lumea se uita la mine cu un aer dojenitor. Am început să mă uit pe haine, veşnica problemă! Erau puţin şifonate, dar erau curate! Nu înţelegeam. Nu a trecut mult timp şi mi-am dat seama că eram pătat la gură de la strugurii negri şi pe mâini începeau să-şi facă simţită prezenţa secreţiile de la cojile verzi de nuci. Atât!

Ca de obicei, bunica a început dojana! Aşa am aflat că nu ar fi trebuit să mănânc struguri şi nuci „astăzi”, adică de 14 septembrie, Ziua Crucii! Curios, mi-am zis! Ieri, se putea; din câte am aflat, se va putea şi mâine, numai astăzi nu. Aşa că am pus din nou sâcâitoarea întrebare: „De ce?”. Şi de data asta, bunica avea un răspuns, transmis de-a lungul generaţiilor: „Pentru că au semnul Crucii!”. N-am înţeles atunci şi recunosc că nu înţeleg nici...acum.

 Aceste treburi e ... „grele”! Sărbătoarea Sfintei Cruci, îşi are originea în secolul al IV-lea al erei creştine. După ce sfânta împărăteasă Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare (306-337), a găsit Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, a predat-o patriarhului Macarie al Ierusalimului care a înălţat-o în faţa întregii mulţimi înainte de a o aşeza cu fast în altar. Deci, până acum, nu avem niciun motiv să suspectăm de interdicţie bietele fructe.

Poate fi de interes şi: Înălţarea Sfintei Cruci - zi de post

Mergem mai departe! Semnificaţiile semnului Sfintei Cruci sunt foarte complexe. A fost  prefigurată încă din Vechiul Testament iar, în Noul Testament, Crucea este consacrată ca simbol al mântuirii noastre, pentru că pe ea a fost răstignit Domnul Hristos. De aceea, acest semn a devenit stindardul biruinţei creştinilor împotriva patimilor şi păcatelor. În plus, de fiecare dată când ne însemnăm cu acest semn, mărturisim sintetic credinţa în Sfânta Treime şi ne punem sub pavăza lui Dumnezeu. Prin urmare, este de dorit ca acest semn să fie cât mai mult prezent în viaţa noastră. Aşa că, nu înţeleg de ce nu ar fi recomandat ca tocmai de „Ziua Crucii” să nu consumăm fructe care au acest semn, ca să ni-l însuşim şi în acest mod.

Ar putea fi de interes şi: Cinstirea sfintei cruci şi a sfintelor icoane - precizări

Sfânta Împărtăşanie este, în mod real, Trupul şi Sângele lui Hristos iar unul dintre cele mai importante obiective ale vieţii creştine este o unire cât mai frecventă cu Fiul lui Dumnezeu, prin consumarea Sfintei Împărtăşanii. De ce nu ar fi la fel şi în cazul Sfintei Cruci? Este o întrebare la care nu cred că bunica ar fi vrut să răspundă!

Dar mai am o întrebare: cum ne dăm seama care sunt fructele însemnate cu Sfânta Cruce? Tradiţia căreia îi era fidelă bunica mea spunea că nu trebuie consumate nuci, struguri şi pepeni. La acestea, mai adăugăm şi usturoiul! Cum au făcut cei din vechime să stabilească ce fructe sau legume poartă acest semn venerat de creştini? Sigur or fi avut nişte instrumente cu laser sau alte dispozitive cu precizie nanometrică. Eu am încercat să studiez problema şi, sincer, nu prea mi-a ieşit. Dar aşa sunt eu, mai cârcotaş! Cei care susţin în continuare această tradiţie, sigur merg pe principiul: dacă vrei cu adevărat, poţi! Şi, dacă te apuci să cauţi suficient de mult, vei găsi până la urmă. Aşa că, spor la căutat!
Cert este un lucru: în Biblie şi în canoanele Bisericii, nu există astfel de prevederi. În plus, Dumnezeu nu ar fi vrut să ne fie interzise roadele pământului pe care El le-a lăsat pentru hrana şi desfătarea noastră. Postul care a fost gândit de Biserică se referă, în principal, la înfrânarea de la hrana de origine animală şi nu la cea de origine vegetală. În concluzie, nu văd de ce, în Ziua Crucii, să nu se mănânce din toate fructele şi legumele.


În încheiere, trebuie să v-o spun şi pe asta! Ca să nu se dezmintă, poporul român a mai dat încă o dată măsura imaginaţiei sale neţărmurite. Ziua Crucii este serbată de creştini prin post. Aşa că a apărut o nouă „fiţă”: unii dintre noi (Asta e!), mănâncă de frupt (pentru că, altfel, „cad din picioare”), dar nu se ating de struguri, nuci, pepeni sau usturoi. Este cool sau ce?

marți, 12 septembrie 2017

CE ESTE PĂCATUL?


Cunoașterea adversarului este unul dintre cele mai importante elemente care contribuie la dobândirea victoriei. De aceea, a ști despre păcat este de o importanță capitală pentru vindecarea noastră spirituală și  pentru progresul duhovnicesc.

Despre păcat s-au spus și, probabil, se vor spune foarte multe. Dincolo de definițiile îmbrăcate în metafore, această noțiune teologică este, în esența ei, simplu de definit. Astfel, pe baza experiențelor marilor asceți și a reflecției teologice, Biserica Ortodoxă a definit păcatul drept călcarea din liberă voință și în deplină cunoștință de cauză a legilor lui Dumnezeu prin gând, cuvânt sau faptă.



Originea păcatului

Potrivit tradiției creștine răsăritene, păcatul este rodul întrebuințării greșite de către om a liberului său arbitru. Prima încălcare a poruncilor dumnezeiești a avut loc în rai, fiind săvârșită de Adam și Eva. Întrucât aceștia erau stăpânii creației văzute, prin greșeala lor, a fost afectată întreaga lume materială. În acest context, nu se poate să nu ne întrebăm dacă Dumnezeu nu a prevăzut aceste lucruri mai înainte de crearea lumii și, dacă le-a prevăzut, de ce nu a făcut nimic ca să împiedice greșeala protopărinților noștri?

Ținând cont de faptul că Dumnezeu este atotștiutor și că El există în afara timpului, învățătura creștină ortodoxă susține că Dumnezeu a cunoscut ce aveau să facă primii oameni. Cu toate acestea, El a îngăduit ispitirea lor și călcarea poruncii Sale de către ei, pentru că nu a vrut să le știrbească fiinţelor umane libertatea voinței. Practic, motivul pentru care Dumnezeu le-a interzis  oamenilor să mănânce din fructul oprit a constat în a le da posibilitatea ca, prin exersarea voinței libere, ei să dobândească virtutea și, în acest mod, să progreseze din punct de vedere spiritual.

Cu toate acestea, oamenii au eșuat lamentabil în fața primului test moral pe care au trebuit să-l treacă. De ce? Pentru că, atunci, ca și acum, ispita sau îndemnul de a păcătui a venit sub forma prezentării unui rău ca un bine aparent. Eva l-a crezut pe șarpe care i-a spus că, odată ce va mânca din fructul oprit, va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul (Facerea, capitolul 3, versetele 1-7). Deci, consumarea fructului din pomul binelui și răului a fost prezentată nu ca o încălcare a poruncii lui Dumnezeu, adică un regres moral, ci ca o sporire a abilităților personale, deci ca un progres.

Criteriile potrivit cărora o faptă poate fi socotită păcat

Când deosebirea binelui de rău este dificil de realizat, ne este de  ajutor să avem în vedere cele trei criterii importante, după care putem califica sau nu o faptă drept încălcare a poruncilor divine. Prima regulă în acest sens o constituie întrebuințarea deplină a minții. De aceea, faptele copiilor, ale celor cu boli mintale sau ale celor care, în momentul săvârșirii faptei, nu au fost conștienți de ceea ce fac, chiar dacă pot fi socotite încălcări ale legilor umane, nu sunt considerate păcate.

Al doilea principiu presupune libertatea voii săvârșitorului. Există cazuri în care, potrivit legilor civile, anumite fapte care au loc împotriva voii săvârșitorului sunt considerate pasibile de pedeapsă, însă, din perspectiva moralei creștine, ele nu pot fi catalogate drept păcate.

În fine, un al treilea reper este cunoașterea legilor divine a căror încălcare constituie fapta păcătoasă.  Ca o comparație, în dreptul civil, se folosește o ficțiune juridică, stabilindu-se că toată lumea cunoaște toate legile din cadrul unui sistem normativ. Un astfel de principiu a fost adoptat, pentru a nu da posibilitatea niciunui contravenient sau infractor să scape de pedeapsă, susținând că nu a cunoscut legea pe care a încălcat-o. Din punct de vedere teologic, o astfel de prevedere nu-și are rostul, pentru că Dumnezeu știe dacă noi cunoșteam sau dacă, măcar, a existat posibilitatea să aflăm legile Sale, înainte de a le încălca.

Studiu de caz

Deocamdată, niciun sistem legislativ nu a reușit să legifereze toate aspectele vieții umane. Prin urmare,  nici colecția de canoane ale Bisericii Ortodoxe nu a putut cuprinde întregul spectru al faptelor noastre, astfel încât să știm pentru fiecare dacă este sau nu păcat. De aceea, în evaluarea gândurilor, cuvintelor și acțiunilor noastre duhovnicii se folosesc de principii, pe care le aplică în funcţie de situaţia concretă a fiecăruia.

Astfel, unul dintre cazurile foarte interesante este cel al fumatului, întrucât el nu este reglementat explicit în niciunul dintre canoanele recunoscute de Biserica Ortodoxă. Așa că, în mod firesc, se pune întrebarea – fumatul este sau nu este păcat? Mai întâi, trebuie să precizăm că o astfel de faptă nu este reglementată de canoane, pentru că tutunul a devenit drog acceptat social, după ce colecția de canoane se încheiase. Dar dilema rămâne. 

Ca să putem răspunde la o această întrebare, trebuie să stabilim dacă fumatul este o necesitate pentru ființa umană. Cu siguranță nu, pentru că există persoane care trăiesc foarte bine fără să fumeze. Deci, inhalarea fumului provenit din tutun presupune satisfacerea unei dorințe și nu a unei nevoi. Apoi, trebuie să ne întrebăm dacă acest lucru este dăunător nouă sau celor din jur. Din cele spuse de medici până în prezent, practicat o anumită perioadă de timp, fumatul afectează nu doar sănătatea celor care fumează, ci și a celor din jur. Deci, fumătorii își fac rău singuri și îi pot îmbolnăvi și pe ceilalți. Practic, putem vorbi despre o vătămare lentă și conștientă a trupului, adică despre un păcat.

Chestiunea se complică în momentul în care fumătorul nu pare să fie afectat din punct de vedere biologic nici după o perioadă îndelungată de practicare a acestui păcat. În schimb, în astfel de situații se poate vorbi de o dependență vizibilă, dependență care face ca păcatul să fie săvârșit de atât de multe ori încât devine un reflex. De data aceasta, greşeala constă în pierderea controlului asupra voinței celui care îl practică.

  O situație asemănătoare se întâlnește când vorbim despre alcoolici. Dacă, în cazul fumatului, putem vorbi strict despre satisfacerea unei dorințe, în condiţiile consumului de alcool în exces, se poate invoca satisfacerea unei necesități biologice - nevoia de a consuma lichide. Mai mult, specialiștii în industrie alimentară vorbesc despre vin ca despre un aliment. La fel, berea are și ea destule beneficii pentru organism. Aici, păcatul nu este provocat de substanța în sine, ci de cantitatea consumată. Astfel, pentru persoane diferite, aceeași cantitate de vin are efecte diferite. Unul dintre indivizi se îmbată, în timp ce celălalt poate chiar conduce autovehicule. De aceea, este important ca cel care se îmbată să știe când să se oprească, iar acest lucru se datorează unei voințe puternice. Dacă aceasta este slăbită, ca și în cazul fumatului, în timp, apare dependența, echivalentă cu anularea liberului nostru arbitru.


Remedii

Păcatul este considerat de marii asceți ca o boală a sufletului ce afectează, mai întâi, voința noastră liberă. Prin urmare, primul remediu este dorința de a ne vindeca din punct de vedere duhovnicesc. În al doilea rând, în cadrul Bisericii, creștinii au la îndemână mai multe Taine pentru iertarea păcatelor, din care cea mai cunoscută în acest sens este Spovedania (Mărturisirea). Iertarea păcatelor de către Hristos prin intermediul preotului sau episcopului este asemănătoare cu eliminarea infecției dintr-un organism, însă pentru vindecarea completă, bolnavul trebuie să treacă și prin faza de convalescență (îndeplinirea canonului).


După această etapă, urmează stadiul prevenției. În primul rând, trebuie să avem curaj să luptăm cu ispita, curaj fundamentat pe faptul că „El (Dumnezeu) nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda” (Epistola întâia către corinteni, capitolul 10, versetul 13). Deci, oricâte păcate vom avea și oricât de grave ni se vor părea, trebuie să avem încredere că Dumnezeu ne ajută, dacă noi le regretăm și dorim să ne vindecăm.

De asemenea, rugăciunea este una dintre cele mai sigure metode de eliberare de patimi și de alungare a ispitelor. Acest lucru se întâmplă pentru că rugăciunea autentică presupune smerenie și ocuparea minții noastre cu gânduri îndreptate spre Dumnezeu, deci opuse păcatului.

Pentru a fi eficientă pe deplin, rugăciunea trebuie însoțită de privegherea asupra poftelor care se realizează, în mod special, prin post. Acesta este cel mai la îndemână mijloc pentru exersarea voinței și eliminare a impulsurilor trupești necontrolate.

În final, este important să reținem că, de fiecare dată, când avem dubii cu privire la o anumită situație sau când ni se pare că am făcut ceva corect, dar, totuși, avem mustrări de conștiință, este bine să întrebăm duhovnicul. Se presupune că el are o experiență mai îndelungată decât noi în această privință, a studiat mai mult și, nu în ultimul rând, poate oferi un punct de vedere din exterior, detașat de contextul respectiv, ceea ce, de multe ori, are un impact major.


              În plus, nu trebuie să uităm că marii asceți au reușit să dobândească abilitatea de a lupta cu ispitele după mulți ani de nevoință. Cu siguranță, în acest răstimp au suferit și înfrângeri, dar nu s-au dat bătuți niciodată. Este exact ce trebuie să facem și noi!

luni, 4 septembrie 2017

FERICIRILE – LEGEA MORALĂ A NOULUI TESTAMENT

Date de Hristos cu aproape 2000 de ani în urmă, Fericirile au schimbat pentru totdeauna reperele morale ale umanităţii. În loc să interzică pur şi simplu comportamente, ele se axează pe stimularea dorinţei noastre de a creşte spiritual. Răsplata este de nedescris – fericirea supremă în comuniunea eternă cu Dumnezeu.

    În cadrul Predicii de pe munte, Hristos a desăvârşit legea morală a Vechiului Testament, completând-o cu 9 principii de viaţă spirituală. Spre deosebire de cele 10 Porunci care condamnau, în principal, faptele văzute, cele 9 Fericiri (Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 2-12) se referă, mai presus de toate, la transformarea interioară a omului, la emoţiile şi gândurile sale, astfel încât păcatul să nu se mai formeze în sufletele noastre.



    Pentru a ajunge la un asemenea stadiu al desăvârşirii morale, este nevoie de schimbarea mentalităţii noastre. Acest proces are 9 trepte, fiecare presupunând dobândirea unei virtuţi care reprezintă o stare de fericire distinctă, culminând cu fericirea supremă a comuniunii cu Dumnezeu.
  

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Sintagma „săraci cu duhul” a fost folosită de multe ori cu sens peiorativ. În prezent, este folosită pentru a-i descrie pe cei cu un intelect mai redus sau pe cei care nu sunt de acord cu părerile noastre. Însă, perspectiva teologiei creştine este foarte diferită. Potrivit tradiţiei Bisericii, această fericire pune accent pe smerenia de care trebuie să dea dovadă orice următor al lui Hristos. În timp, prin eliminarea mândriei şi a egoismului se ajunge la un stadiu de vieţuire morală unde păcatele vor săvârşite din ce în ce mai puţin. Iar, într-un final, smerenia va duce la sărăcia de păcate a duhului nostru.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Nimeni nu este fără de păcat. De aceea, una dintre virtuţile de bază este cea a plângerii propriilor păcate. După ce ne-am dat seama de starea noastră morală şi de faptul că păcatele noastre au consecinţe pe care nu le putem controla, avem şanse mai mari să evităm săvârşirea lor. Este foarte uşor ca, în acest stadiu de progres duhovnicesc, să se treacă de la o extremă la alta. Astfel, dacă prima fericire este cea care pune capăt mândriei, aceasta ne arată care este stadiul evoluţiei noastre spirituale. De cele mai multe ori, acest adevăr doare şi plânsul păcatelor se poate transforma, pe nesimţite, în deznădejde. În astfel de situaţii, este important să nu uităm că dragostea lui Dumnezeu este infinită şi El ne aşteaptă pe toţi să trăim împreună în veşnicie.


Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Cu toţii am auzit din copilărie tot felul de proverbe, sfaturi sau meditaţii ale unor înţelepţi care ne spuneau că de omul mereu morocănos este bine să ne depărtăm de la o vreme. Blândeţea este, practic, starea total opusă supărării continue pe care o îmbrăţişează unii dintre semenii noştri. Ea constă în două atitudini dificil de obţinut: evitarea mânierii şi neţinerea minte a răului. Chiar dacă sunt greu de atins, răsplata lor face să merite efortul – „moştenirea pământului”. Ce înseamnă asta? Cu siguranţă, Hristos nu Se referă la faptul că vom fi mai bogaţi decât Bill Gates, ci la faptul că omul blând este primit mereu cu plăcere, oriunde pe acest pământ. 

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

În acest caz, dreptatea se referă la dorinţa intrinsecă a creştinului de a săvârşi binele. După ce această virtute este stăpânită la nivel personal, ea trebuie extinsă şi asupra mediului în care trăim. Deci, suntem datori să luptăm şi pentru înfăptuirea dreptăţii la nivel de societate. Deşi pare un lucru imposibil, trebuie să ştim că există pe această planetă mici comunităţi unde nu se săvârşesc fapte penale şi unde nu este nevoie de forţe de ordine. Deci, se poate! Însă, pentru înfăptuirea acestui ideal, trebuie să depunem un efort constant cu toţii. Iar, la acest stadiu de vieţuire morală, se poate ajunge dacă vom considera înfăptuirea dreptăţii la fel de necesară precum hrana şi apa. 

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Despre importanţa milosteniei s-au spus şi se vor spune foarte multe. Această virtute a ajuns atât de populară încât, în cartea sa „Tată bogat, tată sărac”, Robert Kiyosaki o consideră unul dintre cei 10 paşi pentru dezvoltarea personală. Iar Robert Kiyosaki, la peste 100 de milioane de dolari obţinuţi din antreprenoriat, nu este nici pe departe un tip dedicat vieţii spirituale.

În creştinism, milostenia este de două feluri: materială şi spirituală. Milostenia materială constă în oferirea de hrană şi adăpost sau în ajutorarea cuiva când este bolnav sau trece printr-o situaţie dificilă. Din punct de vedere sufletesc, virtutea milosteniei se manifestă, în primul rând, prin rugăciunea pentru altul. De asemenea, este important să-i ajuţi pe ceilalţi cu sfaturi şi cu cuvinte de mângâiere sau de încurajare. Nu în ultimul rând, una dintre cele mai valoroase forme ale milei spirituale este cea a iertării greşelilor altora.

   Răsplata pentru această virtute este imensă. Dincolo de faptul că, şi în această lume, vor fi răsplătiţi pentru gestul lor, în ziua judecăţii, Dumnezeu se va milostivi spre cei care, la rândul lor, au fost milostivi: „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.” (Epistola sobornicească a sfântului apostol Iacov, capitolul 2, versetul 13)


Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

„Curăţia inimii” este unul dintre dezideratele fundamentale ale vieţuirii creştine. Spre deosebire de legea Vechiului Testament care condamna doar fapta văzută, Domnul Iisus fixează ca standard pentru o viaţă morală şi mai înaltă, transformarea noastră interioară. La nivelul forului nostru interior, trebuie să luptăm pentru a elimina emoţiile negative şi gândurile rele înainte ca acestea să devină cuvinte sau fapte. Astfel, păcatul este tăiat din rădăcină. Cei care reuşesc acest lucru ajung pe cea mai înaltă treaptă a evoluţiei spirituale – sfinţenia, care este răsplătită cu vederea lui Dumnezeu.


Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Este cam greu pentru cineva să fie un promotor al păcii, mai înainte ca el însuşi să fie împăcat cu sine, cu semenii şi, mai ales, cu Dumnezeu. Misticii creştini vorbesc, adesea, despre pacea inimii şi a gândurilor ca despre daruri spirituale de mare valoare care, odată dobândite, aproape că nu mai pot fi pierdute. De ce? Pentru că cei care a ajuns să stăpânească aceste virtuţi s-au transformat, de-a lungul întregului proces, în aşa măsură încât nimic nu-i mai poate tulbura. Ei sunt oamenii lângă care simţi o linişte profundă,  indiferent de necazurile sau frământările care te încearcă. Unii dintre marii duhovnici au rămas vestiţi pentru acest dar. Pur şi simplu, transmiteau pace prin simpla prezenţă, fără să fie nevoie să spună sau să facă ceva.

O astfel de persoană este perfect capabilă şi are autoritatea necesară să împiedice şi conflictele dintre ceilalţi, atât prin intervenţie directă cât şi prin exemplul personal. Un asemenea om ajunge să inducă celor din jur o stare de pace asemănătoare celei pe care Hristos a transmis-o ucenicilor înainte de patimile Sale, pace care avea să-i ajute să treacă peste imensa tulburare produsă de Jertfa Sa (Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 27). Din această cauză, „făcătorii de pace” sunt consideraţi „fiii lui Dumnezeu” după har. 
  

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

„Cei prigoniţi pentru dreptate” sunt cei care au ajuns să sufere din cauza luptei lor împotriva păcatelor din lume. Unul dintre exemplele cele mai grăitoare în această privinţă este cel al sfântului Ioan Botezătorul. El a ajuns să fie închis şi, apoi, decapitat pentru curajul de a înfiera păcatul pe care regele Irod Antipa îl săvârşise, căsătorindu-se cu cumnata lui Irodiada.

Practic, în aceşti oameni nu mai este nicio urmă de egoism. Ei sunt dăruire pură, pentru că luptă pentru binele celor care nu se pot apăra singuri, pentru binele tuturor. De fapt, ei demonstrează că nu mai aparţin acestei lumi. De aceea, Hristos le făgăduieşte Împărăţia Cerurilor: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte… Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni...” (Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetele 19-20)
  

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Această fericire este rezervată celor care ajung să fie prigoniţi din pricina mărturisirii credinţei creştine şi a vestirii Evangheliei. Martirii creştini sunt cei care, prin jertfa lor, au atras atenţia asupra învăţăturii lui Hristos şi i-au făcut pe contemporani să-şi reconsidere existenţa. Despre aceşti mucenici Hristos ne spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Evanghelia după Matei, capitolul 10, versetele 32-33).  

Pentru fiecare dintre noi, fericirea înseamnă ceva diferit, în funcţie de viziunea noastră despre lume şi de povestea pe care ne-o spunem despre noi înşine. Aşa că, dacă, după ce ai parcurs aceste rânduri, încă te mai întrebi ce este fericirea, este important să reţii că, din perspectivă creştină, fericirea nu se regăseşte în lucrurile schimbătoare ale pământului: averi, plăceri trecătoare sau lauda din partea oamenilor.

Ea se dobândeşte la capătul unui proces de transformare interioară care presupune smerenie, regretarea propriilor greşeli, blândeţe, căutarea dreptăţii, milostenie, curăţia inimii şi a gândurilor, pace şi dorinţa de a lupta împotriva răului din lume. Dacă facem toate aceste lucruri, ajungem să-L mărturisim pe Hristos nu doar cu cuvintele, ci şi cu faptele noastre.

Nu este un drum uşor şi nu există scurtături. În plus, nimeni nu poate parcurge această cale pentru tine. Dar există veşti bune: dacă-L lăsăm, Hristos ne va călăuzi şi ne va ajuta la fiecare pas. Iar, la capătul drumului, ne aşteaptă fericirea veşnică – comuniunea cu Dumnezeu şi ceilalţi care, la rândul lor, au parcurs acest drum al devenirii spirituale.